04-08-2013, 01:52 PM
“Nu mi-am plătit niciodată modelele. Să plăteşti o femeie să-ţi pozeze nud e ca şi cum ai face sex pe bani.” Helmut Newton
În prezentarea rubricii mele, redacţia scria: “Merităm să avem parte de opinia unui specialist în… (vreau sa zic "femei" dar nu ştim cum să facem aşa încât să sune elegant)”.
Formularea asta conţine un roman întreg, pentru că face aluzie la un subiect pe care-l cunosc foarte bine numai eu şi îl ştiu la modul aproximativ câţiva apropiaţi.
În primul rând, nu cred ca sunt ceea ce s-ar putea numi un specialist – în sensul propriu al cuvântului – în femei. Este imposibil să existe aşa ceva. Şi nu sunt nici ginecolog, nici psiholog, nici antropolog, nici popă, nici gay.
Se spune ca aş fi artist. Până şi asta mi-e greu să afirm răspicat. Pentru că nu ştiu CUM SE SIMTE ASTA. La ingineri, poate, e clar. Exista probabil un sentiment comun al breslei. Ei “se simt” ingineri. La artişti nu este o experienţă comună. Fiecare e artist în felul lui. Sau nu.
Dar dacă s-a confirmat că produsele creaţiei mele intră în sfera artei, atunci nu mi se poate spune decât artist, bănuiesc. La mine a fost invers. N-am zis mai întâi “mă fac artist”, că abia apoi să mă gândesc cam ce aş putea face. Eu m-am apucat direct de făcut şi intr-o zi au zis nişte cetăţeni credibili: “Uite, ăsta, gata, e artist!”.
Dar problema abia acum vine: Crisbăşan face nuduri artistice (zic unii), poze cu femei goale (zic alţii). Hait! Ia să vedem noi.
“Aoleu! Pai e ruşine, maică!”. Nu, nu e ruşine, pentru că ar fi un păcat, ci pentru că vrea societatea să fie o ruşine. Eu îi dau dreptate lui Michelangelo care a umplut tavanul Capelei Sixtine cu nuduri, şi nu cardinalilor care l-au acuzat de păcat. Şi Papa i-a dat dreptate lui, nu cardinalilor. Iar pe vremea aia, Michelangelo nu era ce ştim noi azi despre el că este: un geniu. Era un tânăr artist.
Sunt perceput într-un cerc vicios. Regula 1: Crisbăşan face sex cu toate femeile pe care le pozează nud. Concluzia: e un porc. Regula 2: Crisbăşan nu face sex cu modelele lui. Concluzia: e un prost.
Doamnele, domnişoarele, părinţii, fraţii, prietenii, iubiţii, logodnicii, soţii, amanţii, profesorii, rudele, colegii de muncă, popii – precum şi societatea în ansamblu – au brusc principii şi prejudecăţi, accese de morală religioasă şi se transformă brusc în vajnici judecători, publici apărători ai valorilor sociale etc. etc. etc. Las la o parte cazurile de blocaje psihice sau de insurmontabile complexe de inferioritate legate de estetica fizicului.
Dar, din experienţa mea de până acum, am învăţat un lucru. Majoritatea femeilor visează în secret să se vadă nude în nişte fotografii artistice. Nu contează dacă acestea pot fi făcute publice sau dacă sunt strict pentru uzul personal. Pentru că femeile ştiu un lucru: imaginea pe care o au ele despre corpul lor n-are nici o legătură cu modul în care sunt percepute de altcineva.
Aş spune că pe femei, la capitolul nud, oglinda le minte. Oglinda e făcută numai pentru haine. Şi mi-a spus mie odată o femeie frumoasă şi deşteaptă: “Îmbrăcate, multe arată bine – abia când rămân goale, se vede cu adevarat câte sunt frumoase”. Şi nu e vorba deloc numai despre trupul nud. Ci de ceea ce animă acel nud şi de felul în care el este însufleţit, exprimat, comunicat şi pus în context.
Test. O stimabilă doamnă realizează un nud artistic. Nu ştim cine este autorul. Brusc, doamna nu mai este stimabilă. Iar imaginea în cauză nu numai ca n-are niciun merit artistic, este de-a dreptul obscenă. Imediat se află că autorul imaginii este un mare artist consacrat.
A! Se schimbă situaţia, imaginea este o operă de artă, doamna este o muză, iar moralitatea sa este salvată. Dar, în fond, IMAGINEA era aceeaşi în ambele cazuri.
Acest articol a apărut în revista The ONE din iunie 2007.
În prezentarea rubricii mele, redacţia scria: “Merităm să avem parte de opinia unui specialist în… (vreau sa zic "femei" dar nu ştim cum să facem aşa încât să sune elegant)”.
Formularea asta conţine un roman întreg, pentru că face aluzie la un subiect pe care-l cunosc foarte bine numai eu şi îl ştiu la modul aproximativ câţiva apropiaţi.
În primul rând, nu cred ca sunt ceea ce s-ar putea numi un specialist – în sensul propriu al cuvântului – în femei. Este imposibil să existe aşa ceva. Şi nu sunt nici ginecolog, nici psiholog, nici antropolog, nici popă, nici gay.
Se spune ca aş fi artist. Până şi asta mi-e greu să afirm răspicat. Pentru că nu ştiu CUM SE SIMTE ASTA. La ingineri, poate, e clar. Exista probabil un sentiment comun al breslei. Ei “se simt” ingineri. La artişti nu este o experienţă comună. Fiecare e artist în felul lui. Sau nu.
Dar dacă s-a confirmat că produsele creaţiei mele intră în sfera artei, atunci nu mi se poate spune decât artist, bănuiesc. La mine a fost invers. N-am zis mai întâi “mă fac artist”, că abia apoi să mă gândesc cam ce aş putea face. Eu m-am apucat direct de făcut şi intr-o zi au zis nişte cetăţeni credibili: “Uite, ăsta, gata, e artist!”.
Dar problema abia acum vine: Crisbăşan face nuduri artistice (zic unii), poze cu femei goale (zic alţii). Hait! Ia să vedem noi.
“Aoleu! Pai e ruşine, maică!”. Nu, nu e ruşine, pentru că ar fi un păcat, ci pentru că vrea societatea să fie o ruşine. Eu îi dau dreptate lui Michelangelo care a umplut tavanul Capelei Sixtine cu nuduri, şi nu cardinalilor care l-au acuzat de păcat. Şi Papa i-a dat dreptate lui, nu cardinalilor. Iar pe vremea aia, Michelangelo nu era ce ştim noi azi despre el că este: un geniu. Era un tânăr artist.
Sunt perceput într-un cerc vicios. Regula 1: Crisbăşan face sex cu toate femeile pe care le pozează nud. Concluzia: e un porc. Regula 2: Crisbăşan nu face sex cu modelele lui. Concluzia: e un prost.
Doamnele, domnişoarele, părinţii, fraţii, prietenii, iubiţii, logodnicii, soţii, amanţii, profesorii, rudele, colegii de muncă, popii – precum şi societatea în ansamblu – au brusc principii şi prejudecăţi, accese de morală religioasă şi se transformă brusc în vajnici judecători, publici apărători ai valorilor sociale etc. etc. etc. Las la o parte cazurile de blocaje psihice sau de insurmontabile complexe de inferioritate legate de estetica fizicului.
Dar, din experienţa mea de până acum, am învăţat un lucru. Majoritatea femeilor visează în secret să se vadă nude în nişte fotografii artistice. Nu contează dacă acestea pot fi făcute publice sau dacă sunt strict pentru uzul personal. Pentru că femeile ştiu un lucru: imaginea pe care o au ele despre corpul lor n-are nici o legătură cu modul în care sunt percepute de altcineva.
Aş spune că pe femei, la capitolul nud, oglinda le minte. Oglinda e făcută numai pentru haine. Şi mi-a spus mie odată o femeie frumoasă şi deşteaptă: “Îmbrăcate, multe arată bine – abia când rămân goale, se vede cu adevarat câte sunt frumoase”. Şi nu e vorba deloc numai despre trupul nud. Ci de ceea ce animă acel nud şi de felul în care el este însufleţit, exprimat, comunicat şi pus în context.
Test. O stimabilă doamnă realizează un nud artistic. Nu ştim cine este autorul. Brusc, doamna nu mai este stimabilă. Iar imaginea în cauză nu numai ca n-are niciun merit artistic, este de-a dreptul obscenă. Imediat se află că autorul imaginii este un mare artist consacrat.
A! Se schimbă situaţia, imaginea este o operă de artă, doamna este o muză, iar moralitatea sa este salvată. Dar, în fond, IMAGINEA era aceeaşi în ambele cazuri.
Acest articol a apărut în revista The ONE din iunie 2007.
