04-08-2013, 01:53 PM
Frenezie, muzică, dans, alcool, femeii care îşi dezvăluie sexualitatea în fumul de ţigară – acestea sunt câteva dintre imaginile transmise de rezonanţa cuvântului “cabaret”.
Apoi, acelaşi termen te duce cu gândul la o senzualitate specifică amestecată cu indecenţă, depravare, gesturi imorale... Ba chiar la o formă de prostituţie!
Doar că noţiunea de cabaret a însemnat şi înseamnă mult mai mult decât atât: cultură, exprimare artistică, frumuseţe, abia apoi sexualitate, iar sexualitatea dansatoarelor de cabaret este una aparte, venită parcă dintr-o altă lume.
Magia cabaretului – de la artă la plăcere
Iniţial, cuvântul "cabaret" desemna orice unitate comercială care servea băuturi alcoolice.
Însă, istoria culturii de tip cabaret a început în 1881, în Paris, sub forma unui salon informal unde poeţii, compozitorii, artiştii în general făceau schimb de idei şi de compoziţii.
Destul de repede, astfel de locuri boeme au apărut în mai multe oraşe din Franţa, dar şi din Germania.
Trecerea timpului a adus de la sine o evoluţie mai puţin aşteptată: pentru animarea artiştilor, au început să se organizeze programe de divertisment organizate de câţiva muzicieni extrem de talentaţi.
Spre deosebire de spectacolele publice, cabaretul aducea un spirit informal şi o intimitate mult dorită de francezi. "Belle Epoque" a fost epoca care i-a învăţat pe oameni să-şi dorească o viaţă lipsită de griji şi presărată cu plăceri mărunte.
Atmosfera era "cozy", cei prezenţi mâncau şi consumau băuturi alcoolice într-un ritm lent, în jurul unor mese micuţe, rotunde în timp ce artiştii lucrau chiar în mijlocul lor.
Inevitabil, membrii audienţei au devenit parte din spectacol, interacţionând cu artiştii interpreţi şi chiar între ei.
După Al Doilea Război Mondial, cabaretul s-a bucurat de popularitate foarte mare în toată Europa, dar şi în SUA unde a urmat o "linie" proprie, mult mai extravagantă.
Orice curent ar fi urmat, cabaretul din toate colţurile lumii avea un scop comun: îndeplinirea fanteziilor adulţilor. Aici, femeile şi bărbaţii transformau noaptea în ore întregi de plăcere egoistă, departe de familie, de copii, de griji cotidiene.
Pe lângă spectacolul cu dansatoare frumoase, bărbaţi care înghiţeau săbii şi cântăreţi, cabaretul a mai însemnat şi umor, satiră şi parodie faţă de tot ce îi nemulţumea, chiar un burlesc zgomotos.
În spatele acestei mişcări stăteau oameni de afaceri care îşi doreau să prospere: au mărit spaţiul pentru divertisment, au adoptat formatul unui teatru, au împărţit cabaretul într-o sală cu pian şi camerele din spate, au adus animatori, au cerut femeilor să fie mai deschise către "musafiri"...
Strânsa relaţie dintre interpret şi public
Experienţa cabaretului este una foarte personală, relaţia dintre artistul interpret sau executant a fost dintotdeauna una profundă, intens emoţională.
În timp ce artistul putea auzi şi vedea fiecare căscat şi fiecare hohot din audienţă, membrii publicului aveau posibilitatea să urmărească fiecare şirag de mărgele, fiecare picătură de sudoare şi fiecare truc al dansatoarelor, cântăreţilor, actorilor.
Tocmai de aceea artistul de cabaret era versatil, spontan şi mai presus de toate sincer.
În mijlocul plăcerilor sufleteşti şi trupeşti s-a născut un val de liberalism şi de morvauri uşoare, mai bine spus o tendinţă de a explora limitele dezmăţului.
Secretele din spatele cortinei - Moulin Rouge şi femeile care îşi vindeau trupul
În 1889 s-a deschis cea mai cunoscută moară de vânt din lume "Moulin Rouge"... Pictată în roşu, clădirea din Montmartre a devenit centrul distracţiei pariziene.
În jurul acestui club s-a creat o imagine considerată de mulţi infamă: era considerat locul de întâlnire al celor cu moravuri uşoare, dansatoarele numite, după un timp, stripteuse prestau favoruri sexuale, ia majoritatea spectacolelor aveau tentă erotică.
Georges France a reinventat oarecum lumea Moulin Rouge, lăsând în urmă un motto care descria atmosfera cabaretului: "Nu te îndrăgosti niciodată de o femeie care se vinde pe sine, întotdeauna se termină prost".
Pe de altă parte, foarte mulţi susţinători ai acestui tip de spectacol au negat orice legături bolnăvicioase între artiste şi clienţi, cu atât mai mult faptul că ele erau obligate să întreţină astfel de relaţii. Cu toate astea, nimeni nu poate nega faptul că Moulin Rouge a fost locul unor pasiuni devoratoare: s-au scris poveşti de dragoste, s-au conturat potretre ale unor femei nevoite să îşi bucure auditoriu în fel şi chip (fără locuinţă, neajutorate) şi s-au regizat filme despre ciudata lume a cabaretului.
Cunoscutul pictor Henri de Toulouse-Lautrec era un iubitor de cabaret, dansul frenetic al dansatoarelor fiind o adevărată sursă de inspiraţie pentru acest neînţeles pictor al perioadei postimpresionistă.
Lumea şi-l aminteşte ca pe acel pictor care îşi consuma energia trăind în salonul Moulin Rouge, până la epuizare.
Singura certitudine este aceea că după ce se ridică cortina, intri în lumea decorurilor spectaculoase, a costumelor inedite, a femeilor în rochii roşii care dansează Can-Can...
Apoi, acelaşi termen te duce cu gândul la o senzualitate specifică amestecată cu indecenţă, depravare, gesturi imorale... Ba chiar la o formă de prostituţie!
Doar că noţiunea de cabaret a însemnat şi înseamnă mult mai mult decât atât: cultură, exprimare artistică, frumuseţe, abia apoi sexualitate, iar sexualitatea dansatoarelor de cabaret este una aparte, venită parcă dintr-o altă lume.
Magia cabaretului – de la artă la plăcere
Iniţial, cuvântul "cabaret" desemna orice unitate comercială care servea băuturi alcoolice.
Însă, istoria culturii de tip cabaret a început în 1881, în Paris, sub forma unui salon informal unde poeţii, compozitorii, artiştii în general făceau schimb de idei şi de compoziţii.
Destul de repede, astfel de locuri boeme au apărut în mai multe oraşe din Franţa, dar şi din Germania.
Trecerea timpului a adus de la sine o evoluţie mai puţin aşteptată: pentru animarea artiştilor, au început să se organizeze programe de divertisment organizate de câţiva muzicieni extrem de talentaţi.
Spre deosebire de spectacolele publice, cabaretul aducea un spirit informal şi o intimitate mult dorită de francezi. "Belle Epoque" a fost epoca care i-a învăţat pe oameni să-şi dorească o viaţă lipsită de griji şi presărată cu plăceri mărunte.
Atmosfera era "cozy", cei prezenţi mâncau şi consumau băuturi alcoolice într-un ritm lent, în jurul unor mese micuţe, rotunde în timp ce artiştii lucrau chiar în mijlocul lor.
Inevitabil, membrii audienţei au devenit parte din spectacol, interacţionând cu artiştii interpreţi şi chiar între ei.
După Al Doilea Război Mondial, cabaretul s-a bucurat de popularitate foarte mare în toată Europa, dar şi în SUA unde a urmat o "linie" proprie, mult mai extravagantă.
Orice curent ar fi urmat, cabaretul din toate colţurile lumii avea un scop comun: îndeplinirea fanteziilor adulţilor. Aici, femeile şi bărbaţii transformau noaptea în ore întregi de plăcere egoistă, departe de familie, de copii, de griji cotidiene.
Pe lângă spectacolul cu dansatoare frumoase, bărbaţi care înghiţeau săbii şi cântăreţi, cabaretul a mai însemnat şi umor, satiră şi parodie faţă de tot ce îi nemulţumea, chiar un burlesc zgomotos.
În spatele acestei mişcări stăteau oameni de afaceri care îşi doreau să prospere: au mărit spaţiul pentru divertisment, au adoptat formatul unui teatru, au împărţit cabaretul într-o sală cu pian şi camerele din spate, au adus animatori, au cerut femeilor să fie mai deschise către "musafiri"...
Strânsa relaţie dintre interpret şi public
Experienţa cabaretului este una foarte personală, relaţia dintre artistul interpret sau executant a fost dintotdeauna una profundă, intens emoţională.
În timp ce artistul putea auzi şi vedea fiecare căscat şi fiecare hohot din audienţă, membrii publicului aveau posibilitatea să urmărească fiecare şirag de mărgele, fiecare picătură de sudoare şi fiecare truc al dansatoarelor, cântăreţilor, actorilor.
Tocmai de aceea artistul de cabaret era versatil, spontan şi mai presus de toate sincer.
În mijlocul plăcerilor sufleteşti şi trupeşti s-a născut un val de liberalism şi de morvauri uşoare, mai bine spus o tendinţă de a explora limitele dezmăţului.
Secretele din spatele cortinei - Moulin Rouge şi femeile care îşi vindeau trupul
În 1889 s-a deschis cea mai cunoscută moară de vânt din lume "Moulin Rouge"... Pictată în roşu, clădirea din Montmartre a devenit centrul distracţiei pariziene.
În jurul acestui club s-a creat o imagine considerată de mulţi infamă: era considerat locul de întâlnire al celor cu moravuri uşoare, dansatoarele numite, după un timp, stripteuse prestau favoruri sexuale, ia majoritatea spectacolelor aveau tentă erotică.
Georges France a reinventat oarecum lumea Moulin Rouge, lăsând în urmă un motto care descria atmosfera cabaretului: "Nu te îndrăgosti niciodată de o femeie care se vinde pe sine, întotdeauna se termină prost".
Pe de altă parte, foarte mulţi susţinători ai acestui tip de spectacol au negat orice legături bolnăvicioase între artiste şi clienţi, cu atât mai mult faptul că ele erau obligate să întreţină astfel de relaţii. Cu toate astea, nimeni nu poate nega faptul că Moulin Rouge a fost locul unor pasiuni devoratoare: s-au scris poveşti de dragoste, s-au conturat potretre ale unor femei nevoite să îşi bucure auditoriu în fel şi chip (fără locuinţă, neajutorate) şi s-au regizat filme despre ciudata lume a cabaretului.
Cunoscutul pictor Henri de Toulouse-Lautrec era un iubitor de cabaret, dansul frenetic al dansatoarelor fiind o adevărată sursă de inspiraţie pentru acest neînţeles pictor al perioadei postimpresionistă.
Lumea şi-l aminteşte ca pe acel pictor care îşi consuma energia trăind în salonul Moulin Rouge, până la epuizare.
Singura certitudine este aceea că după ce se ridică cortina, intri în lumea decorurilor spectaculoase, a costumelor inedite, a femeilor în rochii roşii care dansează Can-Can...
